La Socrate

Descriere

Până la prăvălia La Socrate ne duceam în șlapi și luam între degete pietricele care ne răneau picioarele mici și pielea fină. Pândeam de la distanță să vedem dacă vânzătoarea de la Socrate primise lăzile cu sticle de nectar de caise sau de piersici și ne necăjeam cumplit când întârziau să apară. Nu s-au făcut piersicile sau caisele, râdea ea, mai stați și voi câteva zile, sau ne explica pe un ton cât se poate de serios că a stat producția din lipsă de curent electric. Noi nu știam decât curenții marini sau curentul de la ușă, responsabil pentru pleoapele umflate. În raidurile subite la fundul apei din cauza vreunui val poznaș, simțeam curenții și știam că seamănă cu o zeiță trufașă care ne joacă feste pentru ca noi, copii ai soarelui, să nu ne plictisim. Aerul mi-l amintesc alb și plin de praf de cretă. Îl acceptam, dar nu era aerul meu. Își făcea drum adânc prin nările mele, până în suflet îmi intra și de acolo pândea orice moment în care să mă facă să tușesc. Mai ales în timpul orelor de matematică în care de multe ori încercam să mă fac nevăzută ca să nu mă asculte. Tușeam sonor și mi se părea că elimin o pulbere aurie cu miros de piersică și de sare de mare care nu-mi era de mare ajutor în rezolvarea exercițiilor. Până prin clasa a opta, după amiezile mi le petreceam prin preajma casei, cu cele două prietene și vecine, Florica și Ana sau în vizită la Socrate (băiatul femeii care ținea prăvălia cu de toate) care ne invita să se laude cu guma de mestecat și cu jucăriile din plastic colorat pe care i le aducea tatăl lui, marinar pe un vas comercial. Mi-l imaginam pe tatăl lui Socrate ca un bărbat cu barbă neagră și pipă în colțul gurii și de vină nu era imaginația mea ci cărțile de aventuri citite cu nesaț. Beam cu plăcere nectar de piersici și citeam pe rupte din Jules Verne sau Panait Istrati. Pe tatăl lui Socrate l-am auzit o dată vorbind într-o limbă ciudată, limba greacă, îmi explica bunica, limba strămoșilor tăi. Ea m-a învățat mai încolo să o vorbesc. Bunica mea dinspre mamă, Evanghelina, se avea bine cu mama lui Socrate cu care depănau povești la ceașca de cafea neagră al cărei zaț îl răsturnau pe farfuriuțe mici din porțelan translucid. Apoi priveau atente și dădeau amândouă nemulțumite din cap, se vede treaba că nu le ieșeau socotelile. Mama lui Socrate se uita spre mare și își lăsa ochii pierduți în orizontul colbuit. Am observat-o de câteva ori, fără să înțeleg de ce era tristă. Pe noi, copiii, ne lăsau să stăm pe lângă ele, copiii cresc mai bine pe lângă femei, cum zicea bunica.

Familia mea din partea mamei venea din insula grecească Itaca din marea Ionică, patria lui Ulisse, pământul la care el tânjea să se întoarcă (oare?), lungind cu fiecare tremur de dor, drumul înapoi spre casă. Ai noștri, familie de pictori, ajunseseră în România pe cărări ale nevoii și cu mari speranțe într-o viață mai bună. Bunica Evanghelina se întorsese de câteva ori în locurile în care se născuse, găsise și casa în care stătea acum o altă familie. Pe insulă vântul bătea foarte tare și bunicii nu-i prea plăcea, spunea că îi țiuie urechile și că aude vocile celor care nu mai sunt. Bunica avea în ea ceva din gena Penelopei, așteptarea era cea mai mare realizare a ei, în așteptare se petreceau cele mai multe momente ale vieții. Nu putea trăi departe de mare. O altă mare. Nu a ei. O mare de împrumut.

Locuia la Mangalia într-o căsuță ca-n povești cu grădină în care vara, regina nopții ne amețea simțurile. Eu cu ai mei locuiam la câteva străzi distanță. Bunicii îi făcea plăcere să picteze, tatăl ei fusese un pictor apreciat și deseori mă lua cu ea în afara orașului în câte o râpă fermecător colorată și o priveam cum amesteca culorile, cu mult alb și tonuri de argile, ca să redea lumina prăfuită. Lumina mea din copilărie era albastră și clară, dar asta e mai bună pentru pictură, spunea ea zâmbind și dezvelind cei mai frumoși dinți din lume. De la ea am învățat să mă bucur de lucrurile pe care le am la îndemână. Doream ca într-o bună zi o să mă ducă și pe mine în Itaca ei.

Țin minte bine cum arăta prăvălia La Socrate. Era o încăpere întunecoasă nu foarte adâncă, cu o tejghea în partea stângă cum intrai. În spatele tejghelei erau ordonate pe rafturi mărfurile. Câteva pungi cu făină, sare, zahăr, conserve de mazăre, foi de napolitane, sticle cu diverse și mult praf. Mama lui Socrate ținea și un colț unde se încărcau sifoane. Prima oară când bunica mi-a dat misiunea să aduc acasă sifonul plin, a fost într-o zi cu furtuni de vară. Mi se părea că întreaga energie a sticlei bubuie prin ceruri, sărbătorind orele lungi ale verii. Mă cam plictiseam pe atunci. De fapt cred că moleșeala era o activitate în sine de care mă bucuram împreună cu prietenii mei. Socrate se dovedea de departe cel mai bun la zăcut, făcuse o artă din plictiseală, o plăcere. Nu era un băiat leneș, avea momente în care era chiar, cum se spune azi, hiperkinetic, și în care punea la cale jocuri și excursii sau organiza expediții speciale cum erau cele în care adunam de pe plajă bucățele colorate de sticlă șlefuită. Cu ele făceam „tablouri” cu pești, le sortam pe culori sau pur și simplu le aruncam în mare.